Ce mai înseamnă azi pentru noi ideea de dialog?

Dictionarul explicativ al limbii române ne spune destul de expeditiv că dialog înseamnă convorbire, conversație.

Dacă deschidem o carte de comunicare, vom găsi că dialogul este o unitate comunicațională, structurată ca schimb(uri) de replici între două sau mai multe persoane, care îndeplinesc, succesiv şi alternativ, rolurile de emițător şi receptor. Cam sec, nu?

O pasăre cam jumulită și confuză, a răspuns prompt un prieten pe care îl întrebasem ce crede despre dialog.

De ce vezi așa, l-am întrebat amuzată. Pentru că, frate, cine mai știe ce e ăla dialog, azi monologul e la putere!

„Dacă eu am un măr și tu ai un măr și noi facem schimb de aceste mere, atunci fiecare dintre noi rămâne cu câte un măr. Dar dacă eu am o idee și tu ai o idee și facem schimb de aceste idei, atunci ambii vom dispune de ambele idei în aceeași măsură.” Bernard Shaw

Iată câteva întrebări:

E pe cale de dispariție tot ceea ce înseamnă dialog?

E ceva cu care ne întâlnim și de care ne bucuram tot mai rar?

Poate fi resuscitat? Poate fi salvat de la dispariție?

Cine și cum trebuie să fim pentru a avea încă puterea și disponibilitatea de a purta un dialog?

Câtă plăcere mai găsim în a purta un dialog ?

Tu ce imagine vezi când spui dialog?

Pentru mine, este un cuvânt luminos care generează o imagine frumoasă, însorită: văd doi oameni care vorbesc unul cu altul, se ascultă cu atenție și interes, sunt prezenți 100%, orientați unul spre altul, se privesc în ochi, își iau timp din când în când pentru a reflecta, întreabă cu interes, fără agendă ascunsă, argumentează calm, vorbesc despre situații și fapte, nu despre persoane. De la distanța de la care îi privesc, văd cum fiecare se îmbogățește cu perspective noi, revigorante. Pe unele le îmbrățisează imediat, pe altele le mai analizează. Au răbdare unul cu altul. Spațiul în care îsi pun ideile în comun, spațiul dintre ei este unul sigur, neutru. Se simt confortabil să își spună ideea. Nu o fac pentru a găsi prozeliți sau pentru a demola interlocutorul. Pun întrebări cu mult interes când ceva nu le e clar. Vorbesc pe rând. Sunt conectați unul cu altul și (se) împărtășesc. Ascultă.

Când ai văzut ultima oară doi oameni dialogând așa? Ne întâlnim față în față din ce în ce mai puțin și dialogurile noastre sunt din ce în ce mai sărace în conținut, mai expeditive, mai informative. Verificăm telefoanele în timp ce vorbim. Nu suntem prezenți pe deplin.

Ai urmărit vreodată schimburile de replici de pe rețelele sociale? Ai observat cât de repede degenerează discuțiile și cât de repede se ajunge la conflict? Vorbim, dar nu ne auzim. Avem pe scenele publice un dialog al surzilor, care se reverberează în toate straturile, cercurile și relațiile.

Într-un dialog se unesc două lumi: lumea mea și lumea ta. In spațiul în care cele două lumi se întâlnesc, ne naște dialogul. Dialogul înseamnă deschidere.

Rolul dialogului este de inventariere și confruntare de idei diferite, de limpezit ideile, o dată cu expunerea lor în lumină și de exersare în spațiu sigur a abilităților de comunicare. Prin comunicare, înțelegând nu doar simpla vorbire, ci și ascultarea activă. Și nu doar atât, ci și această telepatie neurologică involuntară, cum o numește Chris Voss :

“Creierele noastre nu procesează și înțeleg doar acțiunile și cuvintele celorlalți, ci și sentimentele și intențiile lor, sensul social al comportamentului și sentimentelor lor. La un nivel în mare parte inconștient putem înțelege mințile celorlalți nu prin gândire, ci prin asimilarea concretă a sentimentelor lor. “ scrie Chris Voss în cartea sa Arta negocierii.