ARTICOL
Singura soluție, propria evoluție
„Fir-ar ei ai naibii, ce te mai gândești tu la toți proștii lumii! La tine cine s-o gândi?! Măcar pe jumătate din cât le duci tu grija? Arată-mi tu mie unul! Mâine poimâine îi aduci acasă, fir-ar ei ai naibii de jerpeliți și de proști! Tu crezi că de deștepți ce sunt au ajuns așa? Sau da, sunt suficient de deștepți să găsească proști ca tine, care să le ducă grija! Ce-or mânca, cum și unde s-or spăla….de ce nu poți tu să dormi sau să înghiți liniștită! Grija ta nu ți-o duci, ai grija lor! Să te mai prind eu o dată că le dai ceva, de nu ți-oi tăia degetele! Eu muncesc ca să împart cu ei?!”
Mi-au rămas clare, bine întipărite în mine cuvintele acestea. Îi aparțin mamei mele. Furioasă, din nou, pentru Dumnezeu știe a câta oară, pentru că mă lăsam condusă de emoții. Pentru că dădeam cu amândouă mâinile din ceea ce aveam oamenilor de pe stradă sau celor aflați în nevoie. O vecină căreia i se plângea de comportamentul meu (în ziua aia îmi dădusem mănușile noi unui copil care cerșea rebegit de frig în gară) a întrebat-o: dar unde îi găsește, dragă? Are ochiul format! răspunsese mama cu năduf.
Îmi amintesc că mă lăsase cu gura căscată răspunsul ei. Cum adică am ochiul format? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât simțeam că mă apuca și deznădejdea. Dacă așa am ochiul format (de cine? Dumnezeu vrea să fiu așa, să văd toate astea? Pot să mă schimb, să fiu ca mama? ), înseamnă că toată viața o să văd numai nevoile altora peste tot, numai suferință și durere? Nu prea îmi surâdea perspectiva, o intuiam dureroasă și grea. Un drum care nu ajungea nicăieri. Știam deja, că oricât aș da, e ca și cum aș arunca pietricele într-un hău. O viață nu mi-ar fi ajuns să îl umplu….Mă frământam adesea, gândindu-mă la ce să fac, cum să fac. Avea și mama dreptatea ei, de asta și stăteam cu capul plecat sub potopul de cuvinte amare. Dar nici nu puteam să nu văd, să nu aud. Nu puteam și pace. Nu vedeam de ce nu aș oferi, dacă îmi stă în putere.
Și ca un făcut, mereu îmi stătea în putere!
Într-o zi, eram la piață cu mama, era ora prânzului când am auzit o bătrână zicând că nu are pâine. Întreba în jur de un colț de pâine, ca să își poată mânca brânza și oul fiert. Pâinea era pe cartelă, vă mai amintiți? Nouă ne reveneau două pâini pe zi, adică jumătate de pâine de persoană. Am decis imediat că în ziua aceea mă pot lipsi de jumatatea mea. Am cerut cartela și bani mamei mele și i-am zis că până cumpără ea ce mai vrea din piața, eu fug să iau pâine (era mereu coadă, așa că mama a fost de acord, ca să mai câștigăm puțin timp). Am luat pâine și am cerut ca una să fie tăiată în două. Jumătatea mea am dat-o țărăncii care nu avea pâine pentru prânzul ei. A luat-o fără un cuvant, puțin mirată. N-am apucat să îi zic și poftă bună, că a și apărut mama ca o zmeoaică, m-a înhățat de o aripă și m-a luat pe sus din piață. Era furioasă de-a binelea, țipa la mine. Cu cine oi semăna așa proastă, așa bleagă! Că nu mă poate lăsa doua minute singură, la cât de proastă sunt. Că a dracu’ țărancă nu putuse să îmi dea un măr degeaba, că sunt copil. Sau ca mulțumire că i-am dat pâinea. Putea să plătească pâinea aia, a plătit-o? Cât de proastă pot să fiu? Ce o să se aleagă de mine în viață? Or să tragă și câinii de mine dacă continui așa!
De data asta eram copleșită, complet copleșită, așa că am plâns în tăcere mult. Avea dreptate. Aveam dreptate. Lumea era strâmbă și un copil ca mine nu o putea îndrepta. Nici un adult ca mine nu o poate îndrepta.
Nu m-am oprit niciodată din a oferi. Doar că acum mai rar ofer peștele, acum învăț oamenii să pescuiască. Pare mai eficient. De asta sunt ce sunt. De asta scriu. Nu mai hrănesc trupuri, ci inimi, minți, suflete. N-am să pot sta niciodată cu mâinile în sân, ocupându-mă doar de ale mele.
De câțiva ani, am înteles și altă cale de a ajuta: mă ajut pe mine, mă rafinez eu ca ființa, mă șlefuiesc cu răbdare și perseverența, conștientă că fiecare îmbunătățire pe care o aduc lumii mele interioare, se răsfrânge în mod fericit și asupra lumii exterioare.
A dărui mănușile sau pâinea mea a fost doar primul nivel, cel mai superficial.